Să nu uităm că sănătatea, la fel ca și educația, sînt elemente de importanță națională, care presupun strategii pe termen mediu și lung, nu de modificări făcute pe genunchi, odată la patru ani.
Este greu de imaginat că majoritatea românilor nu au văzut la televizor, nu au auzit la radio, nu au citit în ziare și nu știu cîte ceva despre “modul de viață preventiv”, despre recomandarea să meargă măcar o dată pe an la medicul de familie la un control medical general pentru a afla dacă are sau nu probleme cu sănătatea. Dacă trebuie să o lase mai ușor cu mîncarea grasă, cu alcoolul, cu țigările, dacă trebuie să facă analize sau alte examene medicale mai mult sau mai puțin complexe, dacă trebuie să urmeze un anume tratament...
Puțini, mult prea puțini dintre noi fac acest lucru. Iar dintre aceștia, și mai puțini o fac din convingere. Cei mai mulți o fac “de formă”, pentru că “așa trebuie”, pornind de la premiza (mult prea optimistă) că lor nu li se poate întîmpla ceva rău. Dureri de ficat sau de stomac? O indigestie... Vîjîieli în urechi? Puțină oboseală, nu a dormit bine astă-noapte... Înțepături în piept? Un curent, probabil. Soluția e simplă: o masă bună, un păhărel, un pui de somn și e ca și nou!
Alții iau (mai) în serios problema, merg la specialist, pleacă cu rețeta la farmacie, își iau medicamentele și respectă tratamentul, mai mult sau mai puțin conștiincioși. Cum se simt mai bine, uită de tablete ori de regimul alimentar. În scurt timp, ajung din nou la doctor și o iau de la capăt.
Mulți dintre românii care trec pragul unui cabinet medical au probleme de sănătate. Cînd ajung în fața medicului, boala i-a îngenunchiat deja. Evident că, în această situație, recuperarea bolnavului este complicată și costurile actului medical reparatoriu sînt considerabil mai mari decît cele de prevenție. În majoritatea cazurilor de acest fel, în mod paradoxal, tot pacientul care a venit la medic în ceasul al treisprezecelea este nemulțumit că doctorul nu este în stare să-l facă bine!
Acest gen de comportament face parte din mentalitatea înfiptă în conștiința unei generații bolnave – la propriu și la figurat -, care încarcă substanțial nota de plată a sistemului nostru de sănătate, și așa precar.
Rămîne întrebarea: de ce mulți dintre noi se adaptează atît de greu și atît de încet la schimbări? Sau de ce refuză să se adapteze?
Pe de o parte, românii au tendința să trateze cu indiferență apariția simptomelor vreunei boli. În plus, funcționează principiul automedicației - la care românii dețin un loc fruntaș. “Lasa că știu eu ce-mi face bine!”, “Mi-a zis vecinul ce a luat el și s-a tratat”, “Mai iau un medicament de la bătrînii mei”, “Cu un ceai și o aspirină mă pun pe picioare!” sînt axiomele automedicației clasice.
Vina nu este doar a pacientului “rebel”. În România, accesul la investigații medicale este dificil, aglomerația la medicii din serviciul public descurajează pe cei care vin la o consultație iar sistemul privat este scump. Pînă acum, legislația nu a încurajat prevenția în sănătate, ci s-a concentrat pe medicina curativă.
Educația populației în spiritul prevenției durează mult timp și, de aceea, în alte țări, se combină cu principiul punitiv: de exemplu, cine nu face controlul medical periodic, pierde calitatea de asigurat.
Să nu uităm că sănătatea, la fel ca și educația, sînt elemente de importanță națională, care presupun strategii pe termen mediu și lung, nu de modificări făcute pe genunchi, odată la patru ani. Iar proiectul noii legi a sănătății nu este de natură a limpezi apele.
